Anul 1982

[N Dobrescu]

Urmează să plec în Libia cu prima echipă. Lucrez cu Ion Gauzin și Marin Gonțoiu la stația MDS 8 cu care voi pleca în Libia. Se verifică stația, plăcuțele de rezervă, se pregătesc piesele de rezervă, se fac toate reglajele cerute de documentație, se montează sumatorul și memoria de masă, corelatorul și electronica Pelton. Lucrăm la ETC unde mai avem colegi pe Cornel Todan și Ion Cristian. Învăț din greșelile trecutului și solicit o etajeră pentru 5 role necesare la producția zilnică astfel încât rolele să stea în poziție verticală de transport. În trecut rolele se transportau în poziție orizontală, anumite spire de bandă alunecau, se deforma banda și apăreau erori de paritate pe trasele exterioare benzii. De asemenea solicit un raft în care să stea documentația, astfel încât atunci când ai un moment liber să ai la îndemână o carte pe care să o consulți, nu numai atunci când ai un defect.
Se fac formalitățile de vămuire, se sigilează stația și plec pe roți cu stația condusă de Costel Munteanu din București, în ziua de 15 aprilie. A doua mașină care ne însoțește este o dubă frigorifică condusă de Cazan Constantin. Atunci aveam 36 de ani , eram credul și naiv. Pentru 3 persoane cazare și diurnă primesc 103$ și 480 dinari yugoslavi cu promisiunea că voi primi alți bani la Kopper de la partenerul de transport.
În prima zi parcurgem drumul de la București la Timișoara. Eu însoțesc stația, iar Costel Munteanu vorbește tot timpul. Nici Cazan nu se plictisește deoarece tot timpul are chiori în mașină. Facem și o aprovizionare cu câteva sticle de băutură care să ne ajungă până la Tripoli.
A doua zi ieșim din țară pe la Stamora Moravița la ora 9 și mergem pe un drum național spre Belgrad. Cazan este singur în mașină și dacă a mai luat un chior cu el nu se înțelege de loc cu el. După prânz bem undeva o cafea. Ne căutăm un loc de cazare la un motel de lângă autostradă. Pe 17 aprilie sunt din nou în mașină cu Costel Munteanu. Costel Munteanu se codește să treacă pe al doilea rezervor de motorină. Într-o intersecție din Liubliana se oprește motorul din lipsă de motorină. Blocăm circulația și vine și poliția care ne găsește cu cabina dată peste cap, deoarece trebuia acum executată aerisirea. Cazan văzând că nu venim întoarce ca să vadă ce am pățit. Când treaba era terminată îl vedem pe Cazan pe celălalt sens. Plecăm și îl așteptăm pe Cazan să se întoarcă. În acele vremuri nu erau telefoane mobile. Seara căutăm un loc de cazare la ieșirea din autostradă, o cameră cu 2 paturi și o canapea la prețul cel mai mic de 36 $. Atunci pentru prima dată văd baterii de baie cu bilă.
A treia zi prin Yugoslavia, Cazan protestează ca să merg cu el în mașină că se plictisește. Schimb de locuri și merg cu Cazan . Seara ne cazăm tot la un hotel curat și ieftim . Ne permitem să mai bem o cafea. Suntem la Kopper, un oraș cochet la granița cu Italia. Am luat legătura cu firma transportatoare. Îmbarcarea este pentru mâine la ora 8. Mă fac de rușine atunci când solicit banii pe care Rompetrol a susținut că vor fi trimiși la Kopper. Vizităm orașul. În acea zi era un eveniment legat de firmele de turism. Sunt multe autocare moderne care circulă prin Kopper. În recreație, copii de la școlă mănâncă la diverse unități de pe stradă, un semn de bunăstare.
A cincea zi de la plecarea din București, ne îmbarcăm pe un feribot cu destinația Tripoli. Ca să intrăm în port trebuie să plătim o taxă. Am mai plătit și taxe de autostradă în zilele precedente.Nu-mi ajung banii. Salvarea este Costel Munteanu care a mai lucrat și în Irak și are o rezervă de 10 $. Drumul pe mare durează 5 zile. Navigăm pe Marea Adriatică. Facem o escală în Sicilia, în portul Augusta , unde pentru 4 ore îmbarcăm motorină. Ieșim în Marea Mediterană, în larg de Sicilia și trecem pe lângă o platformă de foraj marin fixă. În a cincea zi de navigat pe mare ajungem la Tripoli, în ziua de 25 aprilie 1982, la ora 10, unde suntem așteptați. Cele două mașini vor rămâne în port deoarece trebuia plătită o garanție, ele fiind în export temporar.
Voi locui într-un apartament de 4 camere unde eram cazați 4 în cameră. Toți care veneau din țară treceau pe aici până să plece în Sahara.
În mai îmi serbez ziua de naștere cu colegii la cofetărie cu o prăjitură și cu mirinda.
În fiecare zi merg la Office. Nu am nimic de făcut. Cu toții facem zilnic curățenie deoarece nu avem femeie de serviciu. Pe jos mozaic. Stropim cu apă, apoi cu T-ul scoatem apa afară. Apa intră în mozaic și apoi până la evaporare se face saună. Persistăm în greșeală. La prânz mâncăm contra cost la Arcom. După masa de prânz avem 3 ore libere. La bloc nu avem aer condiționat și de aceea mergem la supermarket, la niște magazine botezate românește unde căscăm gura deoarece este aer condiționat. Voi pleca la Awbari în august. Până atunci de mine este nevoie doar pentru a merge cu translatoarea de arabă, Mihaela, la securitate pentru autorizare de stații radio. Procedura de autorizare este aceiași ca în România. Întâi obții autorizarea și apoi le introduci în țară. Spunem că nu am știut. Colonelul libian este supărat pe România, deoarece a fost obligat să schimbe câte 10 $ pe zi pentru șederea la noi.
La începutul lui septembrie 1982 se încep lucrările seismice în Sahara după plata garanției și după îndeplinirea formalităților de vămuire. Ca operatori mai vin din țară Roman Marius și Romeo Nichișoiu. Eu voi pleca în liber.
Am fost în Libia în perioada aprilie 1982- 23 februarie 1983 și am beneficiat de o perioadă de recuperare în țară de 3 săptămâni. Din cauza procurării biletului de avion, cred că voi sta 4 săptămâni. Până atunci am stat la Tripoli. După întoarcerea din recuperare am stat în cameră cu ing. topograf Nițescu Gheorghe cu care mai avusesem contact la operațiunile de calibrare a rețelei Hi-Fix. La reântoarcerea din recuperare am aflat că planul este de 160 km lunar. Apoi a venit în Sahara Directorul Adj al Rompetrol Nelu Ionescu și ne-a spus că planul este de 200 km lunar. În noiembrie 1982 brigada înregistrare a realizat 186.9 km, am avut 2 zile de profilactică și alte 3 zile în care nu am avut producție. În această lună, cel mai mult am realizat 8.8 km. Zilnic mă întreba Nițescu cât am realizat. Din cînd în când îi mai trânteam câte o minciună că am realizat 20 de km. Atunci ing. Nițescu îmi spunea că îmi simte răsuflarea în ceafă și că trebuie să meargă și el pe teren. El stătea în bază și făcea calcule. Avea două ajutoare Sorin și Andrei Alexandru care mergeau zilnic pe teren. În decembrie 1982 s-a realizat 206.8 km, am lucrat ceva și pe 31 decembrie, am avut două zile de profilactică în bază, o zi fără producție. Cel mai mult am realizat 9.9 km.
Am făcut revelionul la cumpăna dintre anii 1982-1983 și pe 1 ianuarie 1983 am fost liberi.
Este adevărat că aveam un program de lucru prelungit. Nu pot să spun că lucram zi lumină, deoarece plecam din bază la ora 4 dimineața pe întuneric și ajungeam la masa de seară la ora 18.
În 10 decembrie 1982 am avut un accident de muncă care s-a soldat cu fractură de coloană cu tasare și dislocarea vertebrei L1. Urma să terminăm un profil și trebuia să aleg locul de stație pe celălalt profil. Am plecat cu o mașină DAC în recunoaștere. Un camion. Eram într-o zonă de dune. Șoferul ca să nu rămână împotmolit, a accelerat și deodată a apărut o săritoare. Am zburat niște metrii în aer. Eu care nu aveam centură de siguranță, m-am desprins de scaun și la aterizare s-a produs fractura.Am hotărât să rămân singur în deșert și să trimit șoferul în bază pentru a-mi aduce un calmant ca să continui drumul. Am ajuns la un spital din zonă cu Viorel Ionescu care vorbea franțuzește, cu translatorul de arabă care vorbea frațuzește, la un doctor indian care știa ceva arabă.
Am făcut o radiografie laterală cu tricoul pe mine care a lăsat o umbră pe lombara L1 și fractura nu a fost pusă în evidență. Orice fractură produce o contractură. Am stat în bază circa o săptămână și colegul meu Nicolae Costin îmi făcea masaj de relaxare la două mâini. Având în vedere că nu a fost precizat corect diagnosticul, de rușine față de colegii mei am mers mai departe în deșert în fiecare zi până la plecarea mea în recuperare. Nu am vrut să-i stric nici liberul lui Roman Marius care era în țară în recuperare.
În Libia s-a lucrat în condiții mari de risc pentru personal. S-a început seismica fără stații de radio portabile pe profil. Nu aveam la noi o oglindă sau o lanternă de semnalizare dacă ne rătăceam. Cauciucurile la mașini erau pentru asfalt, nu pentru nisip. Nu toți șoferii aveau abilități pentru condus pe coclauri. Erau copii libieni de 14- 15 ani dotați cu automate care te opreau pe șosea și cu care nu puteai să comunici.
Al dumneavoastră

Niculae Dobrescu

[N Dobrescu]

Am luat în stație tot ce mi-a fost dat. Nu era sarcina mea să am cunoștinte de import-export. Am spus că legea privind comunicațiile era la fel ca la noi. Trebuia făcută cerere prealabilă pentru asignarea frecvențelor și apoi puteau fi introduse stații de radio. Dintre cele două frecvențe cu care am intrat în Libia, numai una a fost aprobată. Al doilea cuarț a fost confiscat. La Securitatea libiană am văzut stații de radio PYE 125 T la fel cu cele pe care le aveam la mare. Stațiile de radio erau
Motorola și erau pe lista neagră de introducere în Libia. A trebuit să jumulesc toate etichetele de pe stație unde scria Motorola. În privința negocierii de la Securitate am avut noroc cu translatoarea de arabă, Mihaela, care știa să se facă plăcută față de libieni.
Datorită temperaturilor ridicate din Libia, uneori și 70 grade celsius la soare pentru că umbră nu era nicăieri, va trebui să modificăm puțin instalația de aer condiționat care a fost dirijat să sufle pe modulele care se încălzeau cel mai mult. La această modificare mă va ajuta Bibi Bercescu care va construi o galerie cu fante în spatele aparaturii.
Al dumneavoastră

Niculae Dobrescu