Despre ,,căpşunarii’’ ante ’89 (3).

[tatonulaa]

Paleative ... ... (la Povestiri)

- continuare –

Geofizica în care am lucrat mai bine de trei decenii a constituit o oază de linişte, în mijlocul acelei societăţi ro, unde trebuia să te fereşti de cei din jur. Spre surprinderea celor ce citesc aceste rânduri, pot afirma că un om ca V. Bercaru, securistul întreprinderii, la început, apoi securistul întregii platforme Dămăroaia, cu marile depozite de carburanţi pentru aeroporturi şi tot Bucureştiul, la care au fost ,,repartizaţi’’ fiii primilor doi secu ro ce i-au urmat lui Pacepa, Vlad şi adjunctul său Vasile, a fost construit dintr’un aluat diferit de a unor adevăraţi zbiri, cum erau imensa majoritate a securiştilor de întreprindere. Eu şi alţi colegi de serviciu care l-am cunoscut, suntem mărturii vii a validării celor scrise mai sus. Au plecat în străinătate, pe rând, în stagii mai scurte sau mai lungi, aproape toţi salariaţii. Extrem de puţinii care NU au făcut deplasări ca fericiţi „căpşunari” sau şi mai fericiţi specialişti la specializări, erau ,,victimele’’ unor reclamaţii repetate şi susţinute ale rudelor, şefilor, vecinilor, colegilor, unor intervenţii în cadrul PCR (pile, cunoştinţe/carnet/ciubuc, relaţii) sau pur şi simplu se dovedeau slabi în profesie.
........
Voi încerca să exemplific foarte pe scurt, afirmaţia de mai sus, cu credinţa că cei numiţi de mine, nu mi-o vor lua în nume rău. Printre specialiştii geofizicieni (aceştia constituind coloana vertebrală a acestui IPGG ce era/este de fapt un institut de cercetare a subsolului RO) care nu s-au putut bucura de deplasări în străinătate pot enumera dintre cei cu care am lucrat pe Nae Ghizdavu, Eugen Dănănău, Gigi Enache, Popescu „Roşioară”, Enescu Ştefan, ş.a. . Aceştia au avut probleme cu dosarel, iar despre unii dintre ei decidenţii de la nivelele superioare, au primit semnale negative venite pe diferite căi, specifice dictaturilor comuniste, de la autorităţile locurilor de baştină, unde chiar şi vecini invidioşi acţionau conform principiului mioritic al ,,caprei vecinului’’ prin informări bine ţintite (… au chiaburi, moşieri, legionari sau fugiţi peste graniţă printre rudedele apropiate sau mai depărtate).
........
În orice moment puteai fi oprit, cum am păţit şi eu, pentru un motiv ce părea hilar,…. greutatea bagajelor pasagerilor depăşea normele admise … Oficialii ce veneau cu acele voluminoase colete, puteau veni din timp, înaintea pasagerilor obişnuiţi.
De nenumărate ori în decursul anilor 80, delegaţii de oficiali ro de diferite ,,mărimi’’ în angrenajul partid-stat comunist, introduceau în Libya, bagaje voluminoase ce treceau prin vamă fără a fi controlate, pe lîngă valizele călătorilor de rând, ce erau puricate în amănunt. Ca majoritatea secretelor noastre, ro ce se loveau de această întârziere aflau cauza: până nu se termină descărcatul armelor şi a alcoolului ce intrau ,,secret’’ în acei saci mari, din prelată verde, de tip militar, de forme şi greutăţi variate, nu începe controlul vamal al celorlalte bagaje. Trebuie să mentionez că în acei ani, aeroportul din Tripoli era într-o continuă modernizare şi mărire, lucrările fiind executate de sudcoreeni la standarde ridicate, şi cu o uluitoare rapiditate. În 1981 aici se aflau în activitate terminale mai moderne decât cele din Zurich, pentru a nu vorbi de Băneasa sau Otopeni, ce erau sub orice critică. Fiecare cursă ce sosea sau urma să plece avea terminalul său (erau cam 4 astfel de burdufuri ce duceau direct la avion, din culoarul ce înconjura imensa sală de aşteptare, aflată deasupra numeroaselor ghisee de vămuire pentru plecări şi sosiri).

Coletele voluminoase şi cu destinaţie specială erau preluate direct de vameşii libieni, coordonaţi de cunoscutul şi temutul ,,Cocoşat’’, spaima noastră, a ro, atât la sosire cât şi la plecare. Porecla i se datora poziţiei pe care o lua la controlarea în amănunt a bagajelor mai voluminoase ce nu puteau fi urcate pe tejgheaua de vămuire, ceea ce îl obliga să stea aplecat peste bagajul aşezat pe jos, pentru a putea scotoci prin el. Acest ,,Cocoşat’’ era un tip care ştia relativ bine româneşte, un ciubucar de mare clasă, ce nu se mânjea cu orice, de la oricine. Lucra la sigur, în rest fiind de o excesivă şi absurdă severitate : arunca din bagajele ce urmau să plece sau să vină, tot ceea ce i se ivea pe chelie, cafea, pastă de dinţi, conserve, stilouri, creioane dermartograf, ziare, reviste, cărţi, medicamente, aparate de fotografiat, calculatoare, blugi, haine şi multe altele. Se zvonea că avea o pilă importantă, iar tot ce confisca şi era interesant sau util, se împărţea ulterior printre ceilalţi vameşi, o parte ajungînd la şefi. La sosire nu prea puteai alege vameşul, însă la plecare se petreceau scene curioase : la unii vameşi erau cozi mari, compacte, în timp ce la alţii se aşezau numai ,,bobocii’’, cei ce nu erau avertizaţi de însemnătatea unei vămuiri mai omenoase. La apariţia Cocoşatului la unul din ghişee, se producea o forfotă stranie ce urmărea eliberarea unui spaţiu spre omul nostru, culoar care să dea posibilitatea unor fraieri sau străini să se ducă spre degetele lui atât de lungi şi lipicioase, cu iluzia unui cîştig de timp. Uluitor era faptul că ungurii, bulgarii, ruşii, cubanezii, polonezii şi alţi călători aproape la fel de sărăcuţi ca noi, nu erau supuşi acestor măsuri aberante de ciupeală.

Şi atunci, cu patru decenii în urmă, aplaudacii ce eram ne plasam pe ultimele locuri ale oricărui clasament, cât de cât onorabil. După noi nu urmau decât cei din populaţiile cu adevărat cele mai sărace ale Terei, faţă de care eram în realitate, fără însă a o arăta, nişte nababi. Mie personal îmi era ruşine să stau la coadă alături de ro de la ARCOM, CONTRANSIMEX, ROMAGRIMEX (cele trei companii unde ciubucurile erau la îndemâna tuturor salariaţilor), ce-şi tranportau lucrurile personale şi toate cele achiziţionate, în valize de lemn sau în paporniţe de pânză groasă, numite gingaş, burţi. În plus, majoritatea lor mai aveau diferite plase şi sacoşe ce lăsau să se vadă cele mai urâte şi ieftine marfuri ce se puteau găsi prin bazarurile din Tripoli, Benghazi sau Sheba. Bogaţii din Lumea Liberă nu duceau cu ei decât strictul necesar, de obicei într-o servietă sau un mic geamantan pentru a nu risca nimic cu imprevizibilitatea recunoscută a vameşilor arabi. Aproape ca aceşti ,,favorizaţi ai soartei’’ se deplasau şi vecinii şi colegii noştri de ,,lagăr socialist’’de la polonezi, bulgari şi unguri la chinezi şi chiar la cubanezii consideraţi cei mai amărâţi dintre noi. Toţi aceştia căutau vizibil să se comporte ca persoane responsabile, ce nu riscă să se facă observate prin lipsa elementară de bună creştere.

Din mulţimea de cetăţeni de diferite seminţii ce se aflau zilnic în marile aeroporturi internaţionale, grupurile de români puteau fi lesne deosebite, prin numeroasele comportamente atipice zilelor noastre pe care le afişau ostentativ. Menţionez că mă refer la români autentici, din zonele rurale, unde apa curentă nu exista, iar grupul sanitar era o minusculă ladă dărăpănată prevăzută cu o gaură printre scânduri putrezite, prin care se putea vedea şi chiar auzi, viermuiala miilor de viermi cu coadă, specifici improvizaţiilor mioritice de grup sanitar.

(va urma)