Am o vagă amintire asupra destinaţiei plecării sau sosirii pingeloidului şi jumătăţii sale. Parcă era vorba de America de Sud. Se făcuseră liste cu cei ce trebuiau să-şi facă datoria de aplaudaci la aeroport şi pe o parte a traseului. O listă restrictivă cu cei care meritau această onoare, - numai MEMBRI DE PARTID- dar nici aceia toţi. Este de la sine înţeles că nu mă puteam afla printre ei. Eram printre cei mai depărtaţi de cerinţele birocraţiei pcr, dintre salariaţii geofizicii! Dar ..... .
Ca orice clonă reuşită de om nou (rău), puţini erau cei care ratau ocazia de a se alipi pecereilor până la ieşirea pe poarta instituţiei doar pentru a chiuli, dacă nu pentru altceva mai interesant, de ex. o bericică mică, cu gargară multă.
Mai trebuiesc unele precizări, pentru înţelegerea situaţiei:
În toate întreprinderile care aveau puncte de lucru prin ţară, fie ele laboratoare, formaţii de lucru sau şantiere mari sau mici, exista un oarecare sentiment de invidie pe care-l aveau cei din centrală, pentru terenişti. Noi tereniştii eram consideraţi ,,negrii pe plantaţie’’, însă cu o serie de certe avantaje: salarii tarifare mai mari şi în plus diferite sporuri băneşti, program mai lejer (numai în Bucureşti!!), în general relativ mai multă libertate, iluzorie de fapt, considerând că pe teren programul de lucru era mult mai lung şi intens. De munca efectivă şi de răspunderea celor făcute, nu puteam vorbi pentru a face o comparaţie. Cei din centrală ne "urmăreau", iar noi ne vedeam de "treburi", dându-le cu tifla. La acţiunile centraliştilor care ne conveneau, de chiul sadea, nu la muncă ‘voluntară’, ne lipeam cu zel, în timp ce dacă noi, tereniştii, aveam discuţii tehnice la diferiţii noştri beneficiari din Bucureşti (ministere, institute, centrale, etc.- economia socialistă, stufoasă, încâlcită, cu dubluri dublate şi apoi triplate, neeficientă, de kk !), care se bazau pe trombonirea reciprocă, cei de rând din propria noastră centrală nu prea aveau acces. Aceste ‘discuţii tehnice’ durau zile şi săptămâni întregi, de regulă câte 1-2 ore pe zi. Cei care erau pe atunci la o vârstă dincolo de copilărie, îşi amintesc de acea veşnică forfotă prin oraş, în tramvaie, autobuze şi trolee, a unor cetăţeni dotaţi cu mape voluminoase şi suluri lungi cu planuri. Majoritatea acestora erau chiulăi, întrucât deplasările absolut necesare cu planuri şi mape cu date se făceau cu acele TV.uri incomode, ce făcuseră carieră în Ro.
Să revin la şuvoiul principal al povestirii.
Autobuzele cu aplaudacii de voie, de nevoie, plecau spre aeroport de la cele 6 sectoare de partid, în cazul IPGG.ului nostru - din Banu Manta. Totul se prezenta ca într’o operetă bufă de execrabilă calitate :
-pe listele din TOATE întreprinderile fiecărui sector, se treceau cei mai ‘de încredere’ salariaţi, pecerei, nu ! Erau zeci, apoi sute, în final mii, zeci de mii, la fiecare sector.
-la fiecare sediu pcr de sector, aşteptau câteva autobuze, în număr total insuficient.
-cei care nu au mai încăput în autobuze, au plecat - încolonaţi unii, în devălmăşie cei mai mulţi.
-peste 50% dintre ‘aleşi’ au dezertat umplând localurile, magazinele şi pieţele capitalei
Spre prânz, la mai multe ore după ‘actiune’, de la serviciu, am luat-o spre casă, iniţial, cu 331. De la Universitate în loc de a lua metroul spre Berceni, am pornit pe Bld în jos, spre Cişmigiu pentru a juca un şah. La CCA , (ce şansă !), m’am întânit cu un coleg, obosit şi „supărat”. Şi eu eram la fel de „supărat”! Am hotărât rapid să ne „revenim”, bând o bere la Gambrinus.
Acolo, toate mesele ocupate. (Deplasările scorniceşteanului peste hotare, scotea mii, zeci de mii, sute de mii de cetăţeni care înainte, în timpul şi după minutele sau orele solemne ale decolării sau aterizării şi a eventualelor pupicuri de protocol, se comportau fiecare după putirinţă. Acele ‘emoţionante’ momente se reflectau imediat în oraşul murdar, prăfuit (cu magazinele goale dar plin de miliţieni), care începea să bolboroseacă de citadini cenuşii la piele şi port.). Majoritatea meselor erau împănate cu ofiţeri ce chiuleau de la MAPN.ul aflat în apropiere. (NB - era în jur de ora 13!) Am găsit un colţ de masă în mijlocul localului, lângă trei ofiţeri, care trăseseră vreo două rânduri şi se pregăteau de plecare. Eram la prima halbă, însă o comandasem pe cea de a doua, când locul celor trei ofiţeri a fost imediat ocupat de o ‘echipă operativă mixtă’, formată din 4 persoane. Doi civili şi doi miliţioneri galonaţi, un maior şi un căpitan.
În toiul discuţiei despre .... nemurirea sufletului .., eu fiind în vervă ca de obicei, îl aud pe maiorul albăstrel cerându-mi actele. A urmat un schimb de replici, sub privirile curioase ce se îndreptau spre mine, peste o mustaţă neagră, de mari dimensiuni. Atât mustaţa cât şi privirile, îi aparţineau ziaristului cunoscut de pe atunci, Petre Mihai Băcanu. Acesta era unul dintre civili. Celălalt era sau un ziarist mai tânăr, sau un secu, în orice caz nu s-a prezentat, cum o făcuseră ceilalţi trei. Nu am participat la nici un alt interviu, înghiontit de „organe”, deci nici astăzi nu ştiu dacă cele petrecute atunci au fost perfect legale.
-sigur va urma, dacă nu voi fi banat
-