Pe la începutul anilor 70, două figuri emblematice ale tehnicienilor terenişti din IPGG, pe post de chiriaşi ascultători în Bucureşti, au dansat o bună parte a nopţilor iernii ce delimita două campanii de teren, pe melodia ce le era fredonată de amicul, gazdă primitoare, de asemenea un alt interesant personaj al istoriei slujbaşilor din Geofizica acelor ani, când mai toată suflarea celor ce vieţuiau pe meleagurile mioritico-caprine se străduia să zidească o curioasă construcţie părând strălucitoare şi folositoare, dar în realitate roasă din temelii de numeroasele boli ale societăţii dictatoriale, comunisto-ceauşiste.
Pentru a fi apropiaţi de realitatea acelor îndepărtate zile, ar trebui să credem că adepţii lui Bachus erau numeroşi, mai ales printre terenişti, aproape indiferent de meseria sau nivelul calificării acestora. În acest context era firesc ca privirile aruncate spre cei ce confruntaţi cu diferite licori, în cele mai curioase sau sordide locuri erau mai rezistenţi, mai „haioşi”, mai „pontoşi”, fiind totuşi pricepuţi şi utili la locul de muncă (şi azi aceste „defecte” combinate cu un număr de calităţi ….. de calitate
, pot fi indispensabile), să nu fie pline de oprobiul pe care într-un fel l-ar (l-am!sâc!) fi meritat. Asta de regulă!Pe la mijlocul unei ierni, garnisită cu multă zăpadă şi veşnice temperaturi coborâte, amicul şi colegul meu topograf, Costică Holotă, un zdrahon roşcovan de loc din Fălticeni, luat prieteneşte la întrebări pentru neobişnuita somnolenţă pe care-o afişa, cu capul pe masă, nu, de cum sosea la serviciu, et. 2 din Coralilor, îmi mărturiseşte că a ajuns la capătul puterilor, întrucât de când a sosit în Bucureşti nu a putut dormi omeneşte decât puţine nopţi, restul petrecându-le plimbându-se prin ger, întreaga noapte, având o singură micuţă alinare: nu era singur, compagnonul său de plimbări forţate fiind acelaşi cu prietenul său de şpriţane, veşnic zâmbitorul ing electronist, GOGHE! Gazda acestor doi petrecăreţi diurni, care le-a transformat numeroase nopţi într-o prelungă drumeţie prin străzile întunecoase, acum îngheţate, ale zonei centrale, nu era altul decât renumitul bărbat fatal al Geofizicii, Viorel Cătânea (din păcate a plecat dintre noi cu câţiva ani în urmă, după o lungă şi grea suferinţă), poate salariatul nostru cu cea mai aventuroasă viaţă, dusă numai în spaţiul mioritic, pe care nu l-a părăsit, probabil datorită în parte, numeroaselor combinaţii în continuă derulare.
Deseori, la ore relativ târzii din noapte, când amicii Costică şi Goghe erau cuibăriţi în braţele lui Morfeu, apărea Viorel, ca o vijelie, însoţit de mereu altă „prospătură”, chiar dacă uneori ceva mai ofilită (ce-i drept numai rareori). Buimaci, amicii nu aveau nevoie de explicaţii pentru a părăsi în grabă locuinţa, ultimele haine îmbrăcându-le pe drum. De regulă ieşirea în recreaţie era planificată pentru două ore. După trecerea acestui termen, absenţa sau prezenţa luminii la fereastră le indica înfriguraţilor chiriaşi drumul liber sau încă blocat, spre patul acum încălzit.
Povestea ce părea greu de crezut chiar relatată de unul din cei doi stâlpi de bodegi răspândite pe cuprinsul întregii ţări, era cât se poată de adevărată. Pe la jumătatea iernii am reuşit să le curm calvarul acestor simpatici „chiriaşi de iarnă”, transferându-i într-o altă combinaţie, de genul trecerii dintr-un obositor şi periculos lac, într-un mai primitor şi liniştitor puţ. Asta-i o altă suită de mici aventuri nocturne ale celor doi simpatici şpriţari ….
Sper ca aceste rânduri ce nu conţin nici un secret, să fie considerate precum nevinovate discuţii în jurul unui pahar cu bere şi a unei cafele.