Bulgarii - vecini în Europa, vecini în Libia

[tatonulaa]

Bulgarii - vecini şi în Libia

Campamentul bulgarilor avea o cu totul altã configurație decât al nostru. Şi viaţa de zi cu zi

Un patrulater compact cu latura vizibilã din sosea de cca. 20 m, dintr-un fel de tablã galvanizată, puțin ondulatã, asemãnãtoare inoxului, cu acoperiș dublu (al doilea fiind o copertinã suspendatã la 20 cm si depãşind construcţia cu cca 1 m, avea rol de parasolar). Intrarea pe care am folosit-o, ducea la douã mici birouri de o parte si de alta a unui hol, de unde o uşă oarecum mascatã, dãdea intr-o micã curte interioarã de mãrimea unei sufragerii ceva mai mari (cca. 30 –35 mp), ce ni s-a pãrut un colt de Paradis, în plin desert. Flori, iarbã, plante agãţãtoare de jur împrejur pe pereți, iar în centru o fântânã artezianã în al cãrei bazin se zbenguiau niște pești exotici de dimensiuni ceva mai mari. Douã mãsuţe, câteva scaune, douã bãnci, niște șezlonguri, umbrele de plajã, te îmbiau la odihnã după un mic chiolhan. Atmosfera era absolut încântãtoare. Într-un colt, o micã dar ingenioasã instalatie de produs alcool putea fi oricând pusã în functiune. (În Libia alcoolul era/este prohibit, dar se consuma/ã în draci!).

Nu ne-am putut face o idee clară asupra mărimii reale a întregului complex de baracamente ce conţinea probabil mai multe astfel de curţi interioare, greu de decelat din exterior, sau chiar din interior la o parcurgere în grabă. În cele căteva ore cât ne-am delectat în acea răcoroasă oază din torida oază Murzuc, am schimbat idei, opinii, tot mai libere pe măsură ce creştea numărul păhărelelor golite. Târziu în noapte, la plecare, primitoarele noastre gazde ne-au propus să fim conduşi la Awbari de doi şoferi de-ai lor, ţinând cont de veselia ce ne cuprinsese, inclusiv pe şoferul ce ne conducea AROul, care nu reuşise nici el să treacă proba cu mersul pe o linie (şerpuită!) trasată pe nisip. Ca nişte domni ce eram / suntem (?) am refuzat, ajungând cu chiu cu vai, şerpuind pe şosea, la umilele noastre colibe pe roţi.


Din primele momente ale întâlnirii dintre noi, ro, mai deștepți, mai europeni prin latinitatea noastrã clamatã ca o de la sine înţeleasã virtute, mai depãrtaţi de rușii ce ne erau stãpâni tuturor, locuitorii unei ţãri mai mari, mai frumoase şi mai bogate cu vecinii sudici, slavi, un fel de ruși mult mai fraieri şi mai săraci ne-am așezat pe fotoliile de onoare nu ca niște invitați ai unor egali, la un spriţ şi o parolã, ci ca niște suverani sosiți la masa unor vasali. Noi cei patru (Bebe Preoteasa, director, Călin Popescu, supervizor, eu, topograful Alexandru Andrei şi Costel, şoferul), lucram doar în petrol, iar sãrmanii bulgãroi cu ceafa groasã erau niște „amãrîţi” de agronomi si sondori de micã adâncime, cãutãtori de apã!
Niște mici hahalere, nu-i aşa?
Nu, nu-i așa!!!

Diferența esenţialã dintre noi si bulgari, acolo, în Sahara libianã, consta în faptul cã ei erau cu familiile, inclusiv cu copiii, chiar de vârstã şcolarã, fiind si vreo 3 cadre didactice care pe unii îi învãţau la zi, normal, iar pe cei mai mari, supraveghindu-i la studiul individual, îi pregãteau pentru examenele la FF în Bulgaria. Condițiile omenești de trai, un salariu de 3-4 ori mai mare ca al nostru, viața de familie, nu puteau decât sã mãreascã cantitatea si calitatea muncii, într-un ritm absolut normal. Sâmbãta zi scurtã, iar duminica zi liberã, ca pe întreaga suprafaţã a globului unde trona civilizaţia unde nu dictau muguroizii, vãcãroizii, stolomacii sau dãianozaurii ce se dãdeau de ceasul morții în a face temenele, numãrându-şi stelele de pe umeri, ce le fuseseră aruncate în silã, de gângavul stãpân.

Aici, la marginea oazei Murzuc, câteva tarlale de grâu, porumb, soia si alte plante pe care nu le-am recunoscut, fiind abia răsărite, se lăfăiau sub soarele dogorâtor. Era un program experimental FAO, în care erau angrenați bulgarii noștri. Ici colo forau câte un put pentru a iriga (numai în prima parte a nopții !) , aceste minunate pete de culoare ce întrerupeau monotonia culorii prãfoase a nisipului golaș.

NB. Între timp, programul acela, ca şi altele, au fost abandonate, din cuza lipsei de consecvenţă a libienilor ce ar fi trebuit să preia continuarea activităţilor necesare îngrijirii culturilor de grâu, porumb şi plante tehnice, considerate puţin profitabile de către localnici.

Probabil vor urma şi altele.