Experienţa portugheză

[N Dobrescu]

Nu am crezut niciodată că voi ajunge în Portugalia cu o echipă seismică. Sînt foarte mulţi care nu mă plac, iar aceasta este o reciprocitate perfectă. Fifty-Fifty.
Am ajuns noaptea la hotel. Camera era neaerisită, mirosea a mucegai. Eram cazati la Praia Azul, micul dejun la Escravilheira, iar baza în altă localitate. Plecam dimineaţa pe întuneric şi ne întorceam noaptea.
În două saptămîni am avut doi parteneri la “tava” şi mă întrebam dacă nu îmi pun ceva în mîncare pentru că am avut altă opinie privind votarea reprezentanţilor salariaţilor pentru negocieri cu patronatul. Ştiu că această companie nu trebuie cladită după chipul şi asemănarea mea şi din această cauză am stat deoparte.
Astăzi 24 octombrie 2010 a fost o zi minunată. Am uitat tot urîtul de pîna acum. Nu m-au obosit nici orele de muncă care au fost un record faţă de zilele precedente.
De trei zile, la staţie s-au primit opt “portughezi”: 4 brazilieni, 3 portughezi şi un ucrainian. A trebuit să ne înţelegem şi să conlucrăm. Primele cuvinte învăţate între noi au foat DA şi NU, în toate limbile pamîntului. Un brazilian ştie japoneza, ucrainianul ştie ruseşte şi cîteva cuvinte româneşti. Cîţiva ştiu ceva engleză.
A trebuit să lucrez cu Diego, un tînar de 21 de ani şi Marcelo care are 34 de ani. Nu ştiu ce pregătire au. Le-am arătat ce trebuie să facă. Au învăţat repede şi vor să facă totul bine. Ne înţelegem doar prin YES sau NO.
Astăzi Diego a pronunţat cuvîntul FIGHT. Am crezut că vrea să mă întrebe cum se spune în română. I-am spus: LUPTĂ, iar el a continuat: Nichi, VINTE ANOS, TWENTY AGE şi mi-a arătat o mişcare cu pumnii ca la box. I-am raspuns: NO. M-a privit cu mirare şi atunci a trebuit sa-i explic:
- You, amigo, my friend. Why ?
A înţeles filozofia mea şi i-a explicat în portugheză lui Marcelo multe minute în şir acest lucru.
În 1966 cînd aveam 20 de ani, sovieticii plecaseră din ţară iar americanii nu veniseră. Cu cine sa ma lupt ? ROMÂNI CONTRA ROMÂNI.
Diego m-a întrebat cu altă ocazie cu ce mă ocup. Am ieşit din container, i-am arătat un CAR, MACHINA, ANTENNA, RADIO şi atunci a înţeles că mă ocup de COMUNICADO, COMMUNICATION. Eu, care mă ocup de COMUNICADO, nu am ştiut să-i spun că m-am luptat nu la 20 de ani ci la 62, 63 şi 64 de ani ca să-mi menţin locul de muncă, fucking job.
După moartea tatei a trebuit să-i aleg un epitaf reprezentativ care să fie scris pe placa comemorativă. Am căutat în însemnările sale şi am ales: O luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste, cu dor.

N Dobrescu
24.10.2010

P.S. Articolul a fost refuzat la publicare în Ştiri Prospectate